A vedea nevăzutul

Icoana este o fereastră spre Cer, chip văzut al celor nevăzute, putere tăcută și dinamism liniștit. S-a mai spus despre icoană că este „lumină” și „semn distinctiv al iconomiei lui Hristos” (Sf. Teodor Studitul), „o oglindă și o ghicitură adecvate grosimii corpului nostru” (Sf. Ioan Damaschin), „artă epifanică” (Paul Evdokimov), „o deschidere spre profunzimea lui Dumnezeu” (Nikolai Ozolin). Multe definiții i se pot da, pentru că icoana, al cărei prototip se află în Dumnezeu, țâșnește mereu raze de lumină din izvorul plinătății luminii dumnezeiești. Sensul icoanei se vădește în capacitatea sa de a transpune revelația în fața ochilor care o privesc cu evlavia cuvenită, invitând la interiorizarea acestei revelații. Icoana face accesibilă revelația prin limbajul artistic, deschizând artei perspectiva teologică, eshatologică, eclesială, canonică, istorică, sacră, mistică, ascetică și pedagogică. Toate aceste dimensiuni iconice se constituie într-un demers mistagogic la care ne invită icoana.